Despre prigoana din năuntrul omului, Cuviosul Clement Alexandrinul spunea: Această prigoană porneşte în fiecare om din sufletul lui, când sufletul îi este stricat de pofte fără de Dumnezeu, de tot felul de plăceri, de nădejdi deşarte, de visuri pline de stricăciune. Când sufletul doreşte tot mai mult, când este tulburat şi arde de dragoste sălbatică, când este înţepat până la sânge, ca de ţepuşi, ca de tăuni, de patimile care sunt în el şi-l împing spre strădanii nebuneşti, făcându-l să-şi piardă nădejdea în viaţa veşnică şi să dispreţuiască pe Dumnezeu. Această prigoană, mai grea şi mai cumplită, pornită din năuntrul omului, este necontenit împreună cu el, iar cel prigonit nu poate scăpa de ea, poartă în el pretutindeni duşmani.
Doresc mai degrabă să mor stăpân pe credinţa liberă a cugetului meu decât să vieţuiesc rob, încătuşat de rătăcirea închinării la idoli. (Sfântul Sfinţit Mucenic Vasile preotul din Ancira, străpuns cu ţepuşe înroşite în foc, la porunca împăratului Iulian Apostatul)
Scurtă e viaţa, lung e veacul viitor şi mic e răscumpul vieţii de aici. Iar omul, vieţuitoarea aceasta mare şi de scurtă vreme, căreia i s-a dat vremea îngustă de acum, e neputincios. Vremea e îngustă iar omul e slab, dar cununa care-l aşteaptă ca răsplată a luptelor este mare, deoarece are nenumărate ţepuşe care-i primejduiesc viaţa, cea tot scurtă. (Sfântul Nichita Sichatul)
Şi, căzând la pământ, a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Iar el a zis: Cine eşti, Doamne? Şi Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă. Şi el, tremurând şi înspăimântat fiind, a zis: Doamne, ce voieşti să fac? Iar Domnul i-a zis: Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci. (Faptele Apostolilor 9.4-6)