Am cusut un sac pe trupul meu şi am vârât în ţărână capul meu. (Iov 16.15)
Astăzi se înalţă şi mâine nu va mai fi, căci s-a întors în ţărâna sa şi planurile lui au pierit. (I Macabei 2.62)
Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise. Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. (Facerea 2.7-9)
Ce folos ai de sângele meu de mă cobor în stricăciune? Oare, Te va lăuda pe Tine ţărâna, sau va vesti adevărul Tău? (Psalmi 29.9)
Dacă am greşit, ce ţi-am făcut ţie, Păzitorule de oameni? De ce m-ai luat ţintă pentru săgeţile Tale şi de ce ţi-am ajuns povară? De ce nu îngădui greşeala mea şi nu laşi să treacă fărădelegea mea? Degrabă mă voi culca în ţărână; mă vei căuta, dar nu mă vei mai găsi„. (Iov 7.20, 21)
Dacă Dumnezeu n-ar cugeta decât la Sine Însuşi şi dacă ar lua înapoi la Sine duhul Său şi suflarea Sa, toate făpturile ar pieri deodată şi omul s-ar întoarce în ţărână. (Iov 34.14, 15)
Dar întorcându-ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce. (Psalmi 103.30)
De am răsplătit cu rău celor ce mi-au făcut mie rău şi de am jefuit pe vrăjmaşii mei fără temei, să prigonească vrăjmaşul sufletul meu şi să-l prindă, să calce la pământ viaţa mea şi mărirea mea în ţărână să o aşeze. (Psalmi 7.4, 5)
El s-a rostogolit până în fundul iadului şi împreună cu mine se va cufunda în ţărână„. (Iov 17.16)
În ce chip miluieşte tatăl pe fii, aşa a miluit Domnul pe cei ce se tem de El; că El a cunoscut zidirea noastră, adusu-şi-a aminte că ţărână suntem. (Psalmi 102.13, 14)
Trupul se află între stricăciune şi nestricăciune, dar el nu este nici stricăciune, nici nestricăciune. Atunci când a fost dominat prin intermediul plăcerilor de stricăciune, el, care era făptura nestricăciunii, a înclinat către ţărâna pământului. Ca urmare, a fost dat morţii de către Dumnezeu pentru a fi cuminţit, dar n-a fost părăsit, nici lăsat pradă stricăciunii. (Metodiu de Olimp, scriitor bisericesc din secolul al treilea)
Şi îşi puneau ţărână pe capetele lor şi strigau plângând şi tânguindu-se şi zicând: Vai! Vai! Cetatea cea mare, în care s-au îmbogăţit din comorile ei toţi cei ce ţin corăbii pe mare, că într-un ceas s-a pustiit! (Apocalipsa 18.19)