Nenorocirile scot la iveală oameni mari şi sfinţi, aşa cum războiul îi naşte pe eroi. (Mitropolitul Filaret)
Când a văzut Ahab pe Ilie, i-a zis: „Tu eşti oare cel ce aduci nenorociri peste Israel?” Iar Ilie a zis: „Nu eu sunt cel ce aduce nenorocire peste Israel; ci tu şi casa tatălui tău, pentru că aţi părăsit poruncile Domnului şi mergeţi după baali. Trimite dar acum şi adună la mine în muntele Carmel tot Israelul, dimpreună cu cei patru sute cincizeci de prooroci ai lui Baal şi cu cei patru sute de prooroci ai Aşerei, care mănâncă la masa Izabelei”. (IIIRegi 18.17-19)
Cei înţelepţi ascund ştiinţa, iar gura celui fără de socotinţă este o nenorocire apropiată. (Solomon 10.14)
De aceea am strigat noi către Domnul Dumnezeul părinţilor noştri; iar Domnul a auzit strigarea noastră, a văzut nenorocirea noastră, muncile noastre şi împilarea noastră. (Deutoronomul 26.7)
De multe ori fericirea ne plictiseşte, pe când nenorocirea ne linişteşte. (Chateaubriand)
E un mişel acela care-şi doreşte duşmanii îngenunchiaţi în nenorocire. (Nicolae Iorga)
Este o mare nenorocire să ajungi sub stăpânirea demonilor şi să devii unealta lor! O nenorocire care lumea întreagă şi nu este pricepută de lume. (Patericul)
Fericirea adevărată şi efectivă nu o găsim deplin pe pământ, ci în ceea ce noi numim veacul ce va să fie. Viaţa din acest veac este copleşită mai mult de nenorociri, iar pentru suflet este prima şi cea mai grea luptă. (Origen)
Iar trei prieteni ai lui Iov au aflat despre toate aceste nenorociri care dăduseră peste el şi au venit fiecare din ţara lui şi ei erau: Elifaz din Teman, Bildad din Şuah şi Ţofar din Naamah. Ei se înţeleseseră împreună să vină să împărtăşească durerea lui şi să-l mângâie. (Iov 2.11)
Iertarea noastră de către Dumnezeu depinde de iertarea noastră faţă de aproapele. Aici nu e vorbă goală, e nenorocire. Cine nu iartă, nu iubeşte. Cine nu iartă şi cine nu iubeşte pe om, nici pe Dumnezeu nu-L iubeşte. În viaţa de toate zilele, ne înţepăm unul pe altul, ne mâhnim şi fără îndoială ne tulburăm, ne răzvrătim. …. (Părintele Sofian de la Antim)
În ochii celor fără de minte, drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi ieşirea lor din lume li se pare mare nenorocire. (Cartea înţelepciunii lui Solomon 3.2)
În zi de fericire fii bucuros, iar în zi de nenorocire gândeşte-te că Dumnezeu a făcut şi pe una şi pe cealaltă, aşa ca omul să nu descopere nimic din cele viitoare. (Ecclesiastul 7.14)
Mă aşteptam la fericire şi iată că a venit nenorocirea; aşteptam lumina şi a venit întunericul. (Iov 30.26)
Mulţi şi-au mărit nenorocirea din cauză că nu au ştiut să o suporte. Mai mult decât întâmplarea sau norocul, le-a fost potrivnic propriul lor caracter. (Accius)
Muzica! Ce artă frumoasă! Dar ce meserie nenorocită! (Georges Bizet)
Nenorocirea comună ne uneşte. 7.16
Nenorocirea este cel mai bun dascăl; îşi are metoda ei proprie, dar greş nu dă. (Mihai Eminescu)
Nici o nenorocire nu se întâmplă celui drept, pe când cei nelegiuiţi sunt covârşiţi de rele. (Solomon 12.21)
Nu există durere mai mare decât amintirea zilelor de bucurie în clipele de nenorocire. (Dante Alighieri)
O voinţă puternică schimbă pe loc cea mai cumplită nenorocire într-o stare suportabilă. (Stendhal)
„O, dacă durerea mea s-ar cântări şi nenorocirea mea ar fi pusă la cântar! Şi fiindcă este mai grea decât nisipul mărilor, de aceea cuvintele mele sunt bâlbâite! Pentru că săgeţile Celui Atotputernic stau înfipte în mine şi duhul meu bea veninul lor, de aceea spaimele lui Dumnezeu vin cete-cete împotriva mea. (Iov 6.2-4)
Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? (Romani 7.24)
Prietenul iubeşte în orice vreme, iar în nenorocire el e ca un frate. (Solomon 17.17)
Remediul nenorocirii este echilibrul sufletesc. (Publilius Syrus)
Sunt prieteni aducători de nenorocire; dar este şi câte un prieten mai apropiat decât un frate. (Solomon 18.24)
Un om liber este numai acela care trăieşte alături de Hristos, alt om liber nu există. Numai el este deasupra oricărei dureri şi oricărei nenorociri. Dacă el însuşi nu se va nedreptăţi pe sine în vreun fel şi nu va greşi faţăde sine cu nimic, nimeni nu are şi nu va avea vreodată, vreo putere de a-i face rău, pentru că nu poate fi atins în niciun fel. Lipsurile nu-l vor chinui niciodată, pentru că ştie că n-am adus cu noi nimic când am venit în lumea aceasta şi este limpede că nici când o vom părăsi, nu vom putea lua cu noi nimic. (Sfântul Ioan Gură de Aur)