Extazul
Extazul – delirul spiritului. (Emil Cioran)
Extazul este emoţie împinsă la maxim. (Scott Shaw)
Extazul este starea derivând din ascultarea muzicii. (Al-Ghazali)
Extazul este un pahar cu ceai şi o bucăţică de zahăr în gură. (Puşkin)
Această cunoaştere tainică a lui Dumnezeu este un extaz al dragostei, este îndumnezeirea omului, unirea lui cu Dumnezeu. (Sfântul Maxim Mărturisitorul 6.16)
Am fost mândru, extaziat şi extrem de surprins că am reuşit. (Neil Armstrong)
Avem un alt termen care este în aparenţă sinonimul lui spirit: duh. Dacă ele, ca spirit şi duh, unul fiind de sorginte latină şi altul de sorginte slavonă, par să fie la acest nivel sinonime, prin derivatele lor nu mai sunt sinonime. Pentru că spiritul dă spiritualitate, duh dă duhovnicie. Duhovnicia este altceva, sau dacă vreţi mult mai mult decât spiritualitate. Spiritul dă spiritual. Un om spiritual poate să fie şi un om care face glume…. Pe câtă vreme duhovnic, corespondentul său, este incomparabil mai mult decât spiritual. De aceea viaţa spirituală este mult mai puţin decât viaţa duhovnicească. Iar rugăciunea face parte nu din viaţa spirituală, ci din viaţă duhovnicească…. Pavel îl vede pe creştin ca un ins cu foarte multă statornicie. Iar statornicia i-o dă duhul şi prin aceasta el devine om duhovnecesc. Duhul reprezintă permanenţa omului şi reprezintă mai cu seamă etajul superior pe care el poate să intre în comunicare şi în comuniune cu Dumnezeu. De aceea scările acestea terminologice ale Sfântului Apostol Pavel: este trupescul, la nivelul de jos, este psihicul, deasupra, este duhovnicescul, deasupra, şi deasupra tuturor este noeticul, de la noos, care este puţin convenţional tradus prin intelect, raţiune, inteligenţă. Este partea cea mai fină, cea mai rafinată a sufletului, fără să fie altceva decât sufletul şi prin care omul duhovnicesc, în starea de extaz, intră în comuniune cu Dumnezeu. Dar mai mult decât starea de extaz, pentru că extazul este revărsarea insului în afara lui; în starea de entaz, care este înmănuncherea insului în interiorul său, în propriul său interior, aşa încât omul cu adevărat duhovnicesc, şi mă refer la categoria sfântului de acuma, depăşeşte etajul şi al phisicului şi al duhovnicescului şi intră în acela al noeticului, în care sfera aceea foarte, foarte fină a sufletului poate să atingă starea aceea de entaz şi deci de legătură imediată cu Dumnezeu. (Mitropolitul Bartolomeu Anania 12.19)
Entazul/
Cine se întâlnește cu Dumnezeu, acela rămâne copleșit de măreția lui Dumnezeu. Numai atunci când din simțire poți revărsa cuvântul: “Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale și niciun cuvânt nu este de ajuns pentru lauda minunilor Tale”. Când ai această conștiință, când spui cuvântul acesta nu ca o rânduială, ca o formulă din rânduiala slujbelor, ci cu toată revărsarea de suflet, simți că Dumnezeu este mai presus de tine, că învierea este mai presus de lume, că tainele lui Dumnezeu sunt mai presus de cuget. …. Există posibilitatea să intuiești cu gândul lucruri pe care nu le poate cuprinde cuvântul, să intuiești cu sfințirea lucruri nu le poate exprima vorba. Sfântul Isaac Sirul vorbește, de pildă, despre o rugăciune când ți se taie cuvântul de pe buze, când nu mai poți spune nimic și rămâi copleșit de mărețiile lui Dumnezeu. (Părintele Teofil Pârâian, emisiunea Lumini pentru suflet din 03.05.2016)
Dar mai mult decât starea de extaz, pentru că extazul este revărsarea insului în afara lui; în starea de entaz, care este înmănuncherea insului în interiorul său, în propriul său interior, așa încât omul cu adevărat duhovnicesc, și mă refer la categoria sfântului de acuma, depășește etajul și al psihicului și al duhovnicescului și intră în acela al noeticului, în care sfera aceea foarte, foarte fină a sufletului poate să atingă starea aceea de entaz și deci de legătură imediată cu Dumnezeu. La acest nivel, chiar rugăciunea devine inutilă pentru că starea nu mai este o convorbire cu Dumnezeu, ci, până la urmă, este participarea sfântului, că de el este vorba, la Dumnezeu, îndumnezeindu-se prin participare, prin participare la harul lui Dumnezeu. Dar făcând aceste precizări, nu însemnează că rugăciunea, făcând parte din viața duhovnicească a omului, este o contemplație, pentru că rugăciunea este altceva decât contemplația, care implică mai mult intelectul. Rugăciunea este activă, este lucrătoare, iar Evagrie Ponticul, unul din părinții cei mai importanți pentru viața duhovnicească a creștinismului, spunea la un moment dat că: Rugăciunea este folosirea cea mai autentică și mai bună a intelectului. Pentru că ea nu se poate face fără participarea intelectului, adică să înțelegi rugăciunea, să ți-o asumi prin înțelegere, pentru că ea altfel devine mecanică și dacă e o rugăciune mecanică nu mai este o rugăciune, este o simplă deprindere. (Mitropolitul Bartolomeu Anania 12.19)
Rugăciunea de foc este o rugăciune fără cuvinte, care nu poate fi descrisă în cuvinte. (Sfinţii Părinţi)
Sfântul Ioan Casian stăpânea rugăciunea de foc. (Sfinţii Părinţi)
Hristos este unica ieşire din această lume; toate celelalte ieşiri – extazul sexual, utopiile politice, independenţa economică – nu sunt decât drumuri înfundate pe care putrezesc leşurile nenumăraţilor oameni ce le-au încercat. (Părintele Serafim Rose)
Iar un oarecare Anania, bărbat evlavios, după Lege, mărturisit de toţi iudeii care locuiau în Damasc, venind la mine şi stând alături, mi-a zis: Frate Saule, vezi iarăşi! Şi eu în ceasul acela l-am văzut. Iar el a zis: Dumnezeul părinţilor noştri te-a ales de mai înainte pe tine ca să cunoşti voia Lui şi să vezi pe Cel Drept şi să auzi glas din gura Lui; că martor vei fi Lui, în faţa tuturor oamenilor, despre cele ce ai văzut şi auzit. Şi acum de ce zăboveşti? Sculându-te, botează-te şi spală-ţi păcatele, chemând numele Lui. Şi s-a întâmplat, când m-am întors la Ierusalim şi mă rugam în templu, să fiu în extaz, şi să-L văd zicându-mi: Grăbeşte-te, şi ieşi degrabă din Ierusalim, pentru că nu vor primi mărturia ta despre Mine. Şi eu am zis: Doamne, ei ştiu că eu duceam la închisoare şi băteam, prin sinagogi, pe cei care credeau în Tine; şi când se vărsa sângele lui Ştefan, mucenicul Tău, eram şi eu de faţă şi încuviinţam uciderea lui şi păzeam hainele celor care îl ucideau. Şi a zis către mine: Mergi, că Eu te voi trimite departe, la neamuri. (Faptele Apostolilor 22.12-21)
Meditaţia este eliberarea de gândire şi o mişcare înspre extazul adevărului. Meditaţia este explozia înteligenţei. (Krishnamurti, filosof indian)
O asemenea poziţie a trupului ajută şi sufletul să ajungă într-o astfel de stare; să se înalţe spre cele de sus. Însă trebuie să ne ferim să întindem mâinile prea tare şi să le ridică cât mai sus, ca să nu ajungem în stare de fierbinţeală şi de extaz, de la care este numai un pas până la înşelare de sine şi amăgire drăcească. Mâinile trebuie întinse moderat, ca duhul să rămână în linişte, smerenie şi umilinţă; trebuie să dăm trupului poziţia celui atârnat pe cruce, iar nu poziţia celui ce zboară spre cer. Capul să fie plecat în jos, iar mâinile ridicate. (Din cartea “Tâlcuiri la Patericul egiptean”, pagina 31, a Sfântului Ignatie Briancianinov)
Privighetoarea înţeleaptă cântă fiecare cântec de două ori. Ca să nu crezi că nu poate retrăi primul extaz spontan. (Robert Browning)
Şi când Petru s-a suit în Ierusalim, credincioşii tăiaţi împrejur se împotriveau, zicându-i: Ai intrat la oameni netăiaţi împrejur şi ai mâncat cu ei. Şi începând, Petru le-a înfăţişat pe rând, zicând: Eu eram în cetatea Iope şi mă rugam; şi am văzut, în extaz, o vedenie: ceva coborându-se ca o faţă mare de pânză, legată în patru colţuri, lăsându-se în jos din cer, şi a venit până la mine. Privind spre aceasta, cu luare aminte, am văzut dobitoacele cele cu patru picioare ale pământului şi fiarele şi târâtoarele şi păsările cerului. Şi am auzit un glas, care-mi zicea: Sculându-te, Petre, junghie şi mănâncă. (Faptele Apostolilor 11.2-7)
Şi i s-a făcut foame şi voia să mănânce, dar, pe când ei îi pregăteau să mănânce, a căzut în extaz. Şi a văzut cerul deschis şi coborându-se ceva ca o faţă mare de pânză, legată în patru colţuri, lăsându-se pe pământ. În ea erau toate dobitoacele cu patru picioare şi târâtoarele pământului şi păsările cerului. Şi glas a fost către el: Sculându-te, Petre, junghie şi mănâncă. Iar Petru a zis: Nicidecum, Doamne, căci niciodată n-am mâncat nimic spurcat şi necurat. Şi iarăşi, a doua oară, a fost glas către el: cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu le numeşti spurcate. Şi aceasta s-a făcut de trei ori şi îndată acel ceva s-a ridicat la cer. Pe când Petru nu se dumirea întru sine ce ar putea să fie vedenia pe care o văzuse, iată bărbaţii cei trimişi de Corneliu, întrebând de casa lui Simon, s-au oprit la poartă, şi, strigând, întrebau dacă Simon, numit Petru, este găzduit acolo. Şi tot gândindu-se Petru la vedenie, Duhul i-a zis: Iată, trei bărbaţi te caută; ci sculându-te, coboară-te şi mergi împreună cu ei, de nimic îndoindu-te, fiindcă Eu i-am trimis. Şi Petru, coborându-se la bărbaţii trimişi la el de Corneliu, le-a zis: Iată, eu sunt acela pe care îl căutaţi. Care este pricina pentru care aţi venit? (Faptele Apostolilor 10.10-21)
Talentul nu devine geniu decât atunci când a atins punctul la care cele mai profunde forme de percepţie ale sale ating extazul. (George Bernard Shaw)